Pornind pe un Drum Lăturalnic


Pornind din nou la drum, mai mult singur, şi asta e probabil mai bine, încercînd să privesc desfăşurarea ruinelor trecutului, ca pe un spectacol ce nu mă cuprinde, am găsit acum poteca asta lăturalnică şi m-am decis să mă încredinţez ei, ca unei călăuze de nădejde. În stânga văd pădurea viciilor cu uriaşii ei copaci contorsionaţi, baroci, în dreapta, pădurea virtuţii, cu copaci lungi şi subţiri ca nişte biserici gotice; la capătul drumului văd moartea călare pe un plug, semănând pe un ogor întins cenuşă. Dar am să privesc în jos şi am să-mi văd de drum. Pâna la final nu ştiu dacă-i drumul prea lung şi nici în ce stare-i poteca.

Poate că mai mult am să orbecăi ori am să mă târăsc prinzându-mă cu mâinile de pământ, dar ştiu că traseul meu e deja hotărât. Poate că am să mă împotmolesc în nişte nămeţi uriaşi sau poate un vânt năucitor va încerca să mă piardă, dar voi rămâne acolo ca un soldat credincios slujind o cauză dreaptă. Poate că asupra mea se vor năpusti lighioanele pădurii sau mă voi întâlni cu fiara cea mai de temut, dar nici lupii, nici omul, nu mă mai sperie. Prea tînăr sau poate prea bătrân - încă nu ştiu, la capătul traseului mă voi aşeza ostenit pe o piatră şi voi conjura moartea să-mi spună care a fost tâlcul acestei călătorii.