Din clipa in care l-a zarit, a stiut ce este. Pe o plaja pustie, pe nisipul aspru, undeva la capatul timpului, a vazut cimitirul. Cimitirul sperantelor inchise in sticle. Plaja era plina de mesaje venite din ape agitate. Aruncate pe uscat, poticnite in nisipul auriu, degradate de sarea lacrimilor ce alcatuiau marea, abandonate, mesajele incercau sa isi ascunda literele de soarele arzator al amiezii. Stiau! Stiau ca soarta le era pecetluita, ca pentru ele nu exista speranta, nici bucurie. Se prefaceau ca nu stiu. Nu cred ca este bucurie mai mare decat sa asculti vorbele copilului tau, care te vede asa cum ai visat o viata intreaga sa fii vazuta, care vorbeste cu sinceritate despre lucruri pe care poate ai uitat sa le apreciezi chiar tu la tine. Increderea in tine insati o ia grabita in sus, se rostogoleste si urca si tot urca pana sus printre norii optimismului si sperantei. Sperantei ca eforturile nu iti sunt in zadar si ca meseria de mama primeste zilnic cate o mica retributie. Nu in bani ci in zambete, imbratisari si pupici calzi si pretiosi ca nestematele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu